Alpamayo foto

Alpamayo jurnal 14 iulie 2009

Alarmă în privinţa ploii cu norii acoperind întregul arc de gheaţă care ne înconjoară. Gîndurile noastre se întorc rapid la cei care sînt încă la tabăra înaltă şi abia acum sîntem conştienţi de imensul noroc pe care l-am avut cu vremea bună nu o dată, ci de două ori; ne-a oferi o zi cu vreme bună atît la Tocllaraju cît şi la Alpamayo. Tendinţa noilor veniţi în tabăra de bază este de a fi trişti pentru că ei înţeleg că situaţia metereologică afectează şansă lor de succes.

Urcăm pe cai şi am început cu adevărat cea mai frumoasă coborîre pe care ne-am fi putut imagina ca un cadou. Primul picior în ploaie este intim ciacuno pentru noi, dar apoi în vale soarele palid luminează accesele de nebunie pe care le avem.

Din jurnalul lui Pepi „Marco a înnebunit în faţa mea! Dintr-o dată a crezut că este John Wajne din Santa Cruz şi a luat-o la galop urlînd împotriva indienilor. Dar unul la 50 de ani nu ar trebui să se prostească aşa! Eu cu c…ul m-am dus la galop cu această şa şi această lovitură la picior… .. a se vedea, dar se pare că în cazul în care un chirurg spune!”

Alpamayo diario 14 Luglio 2009

Sveglia sotto la pioggia con nuvole che coprono l’intero arco ghiacciato che ci circonda. Il nostro pensiero corre subito a chi e’ ancora al campo alto e solamente adesso ci rendiamo conto della fortuna che questa volta e’ stata benevola non una ma due volte; ci ha regalato un giorno di bel tempo sia al Tocllaraju che all’Alpamayo. Le tende dei nuovi venuti al campo base sono tristi perche’ hanno ben capito la situazione meterologico che condiziona le loro possibilita’ di sucesso.

Saliamo sui cavalli e ci godiamo davvero la piu’ bella discesa che avremmo potuto immaginare come regalo . Il primo tratto sotto la pioggia e’ intimo per ciacuno di noi ma poi nella valle il pallido sole risveglia la pazzia che ci contraddistingue.

Dal diario di Pepi “Marco davanti a me e’ impazzito! All’improvviso crede di essere John Wajne di Santa Cruz e parte al galoppo urlando contro gli indiani. Ma uno a 50 anni deve essere ancora cosi’ scemo! Io con il c…o che vado al galoppo con questa sella e questo ronzino…..ma guardalo se sembra un chirurgo affermato!”

Alpamayo jurnal 13 iulie 2009

Sînt zorii unei zile minunate! Ne trezim în calea unui vînt foarte puternic, care nu anunţa nimic bun. Azi noapte 3 belgieni au atacat sud-vestul Alpamayo dar la prima etapă au fost obligaţi să se întoarcă din cauza frigului şi a vîntului. Alţi doi englezi au plecat pentru Quitarraju la ora 9 iar acum sîntem toţi îngrijoraţi… …. sînt în treimea inferioară a peretelui, sînt blocaţi iar în faţa lor sînt tăieturile pe cae le-am văzut şi despre care am fost sfătuiţi să nu ne riscăm viaţa. Acum, chiar dacă au fost avertizaţi, ei sînt în mare pericol, în întîrziere fără posibilitatea de a fi ajutaţi şi nu ştiu cum să facă să fugă de acolo. Doi spanioli s-au întors la tabăra de bază după ce au văzut la sud-vest şi au revenit fără să bîjbîie. Trei argentinieni sînt în trecere, indecişi ce să facă.

Scopul nostru acum este de a ajunge cu toţii întregi la tabăra de bază unde ne aşteaptă o cerveza de frig şi dulcele nostru bucătar Jaun. Nebunia domneşte suverană şi trebuie să suportăm cîntecele unui Marco fericit în timp ce coborîm gheţarul.

Din jurnalul lui Pepi “în timp ce pe gheţar cu Marco in fata mea care tulbură pacea cu cîntecele sale, mii de gînduri îmi inundă mintea. Cred că de unde am inceput, toate sacrificiile făcute, de visele zilnice de la birou, acest vis care, numai cu câţiva ani în urmă, părea imposibil şi l-am realizat cu un grup internaţional de prieteni extraordinari care vor rămîne pentru totdeauna în inima mea; cred că de această dată bunica mea şi tatăl lui Marco ne-au deschis singura fereastra de vreme bună pe care am putut-o folosi, cred ca mi-a schimbat viaţa şi cred că în special în ce mă aşteaptă pentru prima dată la întoarcerea mea: ochii lui Michelle şi dragostea pentru Barbara”

Din jurnalul lui Marco “de la morenă detaşare toate, pentru că vreau să fiu singur şi să văd tabăra de bază închisă întotdeaună pentru a retrăi aceleaşi emoţii ale Aconcaqua cînd pe drumul de coborîre de pe culme am înţeles ce am realizat. Chiar acum şi doar acum, pentru prima dată, înţeleg de a face şi tabăra de bază cu draperii sale galbene se mişcă din ce în ce mai departe ca un vis care s-a încheiat, mult mai apropiat de mine decît ce mă aşteaptă acasă. Dintr-o dată simt o mînă care mă atinge pe rucsac şi cred că Pancho m-a ajuns; mă întorc dar nu-l văd pe Pancho, în schimb văd zîmbetul tatălui meu, care este mulţumit de fiul său şi de tenacitatea lui. Mă însoţeşte pentru un minut de magie pură, dar apoi brusc te uiţi şi nu mai este acolo, va rămîne pentru totdeauna surîsul tău şi dragostea ta. Apoi vine Pancho şi, îmbrăţişaţi, ajungem la bază unde mă priveşte şi îmi spune “Bună treabă, prietene!”

Sosirea lui Chepe şi Pepi la bază reuneşte grupul, precum şi asistenţi taberei şi bucătarul sărbătoresc şi înaintea berii pregătite în prealabil de către Pancho se bucură pe deplin de momentul de fericire”.

Alpamayo diario 13 Luglio 2009

E’ l’alba di un giorno meraviglioso! Ci svegliamo accolti da un vento fortissimo che non preannuncia nulla di buono. Nella notte 3 belgi hanno attaccato la sud ovest dell’Alpamayo ma al primo tiro sono stati costretti al ritiro per il freddo e il vento. Altri 2 inglesi sono partiti per il Quitarraju ed ora alle 9 siamo tutti in ansia…….sono al 1/3 inferiore della parete, sono bloccati e davanti a loro ci sono i tagli che avevamo visto e che ci avevano consigliato di non rischiare la vita. Adesso, nonostante li avessimo avvisati, sono fermi in grave pericolo, in ritardo senza possibilita’ alcuna di aiuto e non sappiamo come faranno a fuggire di li’. 2 spagnoli sono ritornati al campo base dopo aver visto la sud-ovest e ritorneranno senza tentare. 3 argentini si aggirano indecisi sul da farsi.

Il nostro obiettivo adesso e’ arrivare tutti interi al campo base dove ci attende una cerveza fredda e i dolci del nostro cuoco Jaun. La pazzia regna sovrana e ci dobbiamo sorbire le canzoni di Marco mentre scendiamo felici il ghiacciaio.

Dal diario di Pepi ”mentre scendo il ghiacciaio con Marco davanti a me che disturba la quiete con la sue canzoni, mille pensieri inondano la mia mente. Penso da dove sono partito, a tutti i sacrifici fatti, ai sogni che mi davano la carica quotidiana, a questo sogno che solo pochi anni fa mi sembrava irrealizzabile e che ho compiuto con una cordata internazionale di grandissimi amici che resteranno per sempre nel mio cuore; penso che stavolta mia nonna e il papa’ di Marco ci abbiano regalato l’unica finestra di bel tempo che potevamo sfruttare; penso a come e’ cambiata la mia vita e penso soprattutto a cio’ che mi attende per la prima volta al mio ritorno: lo sguardo di Michelle e l’amore di Barbara“

Dal diario di Marco “sulla morena stacco tutti perche’ voglio restare solo e vedo il campo base avvicinarsi sempre piu’ e rivivo le stesse emozioni dell’Aconcagua quando scendendo dalla cumbre capivo cio’ che avevo realizzato. Anche adesso e solo adesso per la prima volta capisco di avercela fatta e il campo base con le sue tende gialle si avvicina sempre piu’ portandomi lontano dal sogno concluso, ma sempre piu’ vicino a chi mi aspetta a casa. All’improvviso sento una mano che mi tocca lo zaino e penso che Pancho mi abbia raggiunto; mi volto, non vedo Pancho ma vedo il sorriso di mio padre che si complimenta con suo figlio e con la sua tenacia. Mi accompagni per un minuto di pura magia ma poi all’improvviso ti cerco e non ci sei piu’….restera’ per sempre il tuo sorriso e la tua carezza. A quel punto giunge Pancho e, abbracciati, arriviamo al base dove mi guarda e dice “Buon lavoro, amico mio!”

L’arrivo di Chepi e Pepi al base riunisce la cordata ; gli aiutanti di campo e il cuoco sono in festa e davanti alle birre preparate in anticipo da Pancho godiamo interamente del momento di felicita’.

Alpamayo jurnal 12 iulie 2009

00.00. Chepe spune că sînt nori care provin de la bază şi care fac plecarea incertă. Pancho ne face atenţi, ne întreabă cum sîntem şi ne spune “să mergem, să vedem unde am ajuns!” din jurnalul lui Marco “dar cum ajungem în cazul în care obosim să ajungem pînă jos!”

Nu înghiontim reciproc pentru a ne îmbrăca bine, înghiţim un ceai cu o subspecie de biscuiţi şi plecăm. Se coboară aproximativ 150 de metri pentru a ajunge la baza peretelui. Prima lovitură este pe zăpadă moale căzută în ninsori recente şi nu era consolidată, aşa că de la prima lovitură înţelegem la ce să ne aşteptăm”.

Din jurnalul lui Pepi “Poate că doar concentrarea şi bandajul rigid făcut de Marco mă ajută să nu mă gîndesc la gleznă.” Din jurnalui lui Marco “m-am gîndit în inima mea, că acest perete, o dată abordat ar fi mai uşor atunci când te uiţi de la departe şi în loc de data aceasta sîntem la verticală! La cea de-a doua lovitură am simţit o durere nebună în mîna dreptă din cauza unui început de îngheţ.”

Din jurnalul lui Pepi “în timp ce eu şi Pancho făceam manevrele de oprire cînd l-am auzit pe Marco ţipînd de durere din cauza mîinilor îngheţate şi realizînd repede importanţa lor pentru el i-am prins mîna stîngă şi i-am băgat-o sub carpeta mea. În acest fel Marco este în măsură să înlocuiască mănuşile cu 5 degete cu moffole de mare altitudine care arată energia termică necesară.”

Din jurnalul lui Marco “pentru un moment am crezut că aceste 25 de grade sub zero şi vîntul mi-ar putea mîinile, dar cu moffole este mai bine… dar cum fac pentru a face manevre fără mănuşi cu 5 degete?”

Din jurnal de Pepi “fiecare componentă a grupului îşi are rolul său şi al meu este de a fi atins ultimul din şir cu sarcina de a recupera toate materialele angajate pentru siguranţă. Acesta înseamnă pentru mine oboseală ulterioară şi lovituri suplimentare pentru a recupera un cui de gheaţă rece şi întunecat şi de sticlă şi nu este cum a elimina o trimitere în perete. Continuă să vină continuu bucăţi din gheaţă pe care de multe ori, în plus faţă de casca, a lovit părţi neprotejate. Creşterea e privită întotdeauna un mare risc”

Din jurnalul lui Marco “în pantă, fiecare lovitură ne apropie mai mult şi mai mult la 80-90 de grade şi de multe ori picamere găsesc gheaţă dureroasă şi nu găsim pretextul suficient. În plus, aş dori să ştiu dacă cineva de deasupra se distrează aruncînd toate astea! Se pare că se trage la ţintă iar ţinta sînt eu! Dacă scap două sau trei etape şi Pepi ajunge la popas întotdeauna mai tîrziu şi întotdeauna mai obosit. Acum l-am întrebat pe care am prelua material de pe perete.”

Din jurnal de Pepi “voi urca şi voi vedea răsăritul reflectat în gheaţa din faţa mea, nu ar trebui să se piardă mult, şi acum, chiar în coate, voi trage cu siguranţă în vîrf!”.

Din jurnal lui Marco “din fericire moffole au reţinut căldura iar mănuşile lor interioare mi-au permis manevrele. Acum am tras ultima etapă la 85 de grade (confirmat de Pancho), l-am aşteptat pe Pepi şi fără a ne spune nimic dar mă priveşte în ochi, începem ultima efort de a urca.”

Din jurnalul lui Pepi “această ultimă etapă şi în întregime o placă de sticlă şi găsirea de puncte de sprijin devine o afacere. De asemenea, glezna mea a fost forţată şi un efort în continuare pentru că clenciul de susţinere pentru crampoanele sînt cei două dinţi din faţă.”

Din jurnalul lui Marco şi Pepi “vîrful apare deodată ca prin magie. Spaţiul la dispoziţia noastră nu depăşeşte 2 metri pătraţi, dar este suficient de a gusta fericirea”.

Din jurnalul lui Pepi “am făcut promisiunea de a face celemai bune urări pentru prima zi de naştere a lui Michelle în vîrful muntelui cel mai frumos din lume şi mă găsesc împreună cu fantasticul grup internaţional cîntînd atîtea urări în atîtea limbi diferite încît îmi dau lacrimi de bucurie”.

Sînt la 9 şi Chepe se preocupă de zăpada acumulată în ultimele zile că, în caz de mişcare ne va distruge întregul traseu de urcare. Pancho zâmbeşte fericit strigînd “bună treabă” şi spune că în condiţiile în care am urcat s-au complicat …. Prima pulbere de zăpadă e înaltă şi e apoi lustruită.

Începem coborîrea şi după cel de-al doilea dintre ei nu doar am pierdut şirul, dar de multe ori se opreşte pentru că urmele noastre au fost acoperite cu pulbere de zăpadă determinată de trecerea noastră.

La 13.30 suntem la baza peretelui şi putem în sfîrşit să ne îmbrăţişăm şi să facem fotografiile pe care le-am visat întotdeauna.

La 14 (vom depăşi faimoşii 150 de metri care erau în jos şi sînt pînă acum!) şi am ajuns la tabăra înaltă care între timp a fost ocupată de diferite corturi. Tot ce am văzut în timpul călătoriei a scăzut şi le-am strigat Urrah de complimente; şi populaţia de alpinişti care se uită de multe ori, fără invidie, dar cu mândrie la succesul altora.

Stînd în faţa cortului nostru ne uităm la perete şi am sentimentul că nu am dat permisiunea de a-l urca! Telefon prin satelit pentru a le auzi pe Grace şi Barbara care nu sunt capabile să înfrîneze lacrimile de bucurie.

Va fi o noapte lungă fără somn cu excepţia porcului de Pepi care doarme în orice situaţie. Marco are dureri de cap din cauza altitudinii şi Pancho este agitat pentru companie avută. Chepe a început deja să exorcizeze vîrful vomitînd pe el din cauza efortului.

Alpamayo diario 12 Luglio 2009

Ore 00.00. Chepi dice che ci sono nuvole che provengono dal basso e che lo rendono dubbioso sulla partenza. Pancho guarda fuori , ci chiede come stiamo e dice “ andiamo, vediamo dove arriviamo!” dal diario di Marco “ma come dove arriviamo, se faccio fatica voglio arrivare fino in fondo!”

Ci spintoniamo a vicenda per vestirci di tutto punto, ingurgitiamo un the’ con delle sottospecie di biscotti e partiamo. Si scende circa 150 metri per ritrovarci alla base della parete. Il primo tiro e’ su neve che le recenti nevicate hanno reso soffice e non consolidata; gia’ dal primo tiro capiamo che cosa ci aspettera’.

Dal diario di Pepi “Forse la concentrazione e il bendaggio rigido praticatomi da Marco mi aiutano a non pensare alla caviglia”. Dal diario di Marco “pensavo , in cuor mio, che anche questa parete una volta affrontata sarebbe risultata piu’ agevole di quando la si guarda da lontano ed invece questa volta siamo proprio in verticale! Al secondo tiro ho un dolore pazzesco alla mano destra per un iniziale congelamento”.

Dal diario di Pepi “mentre io e Pancho stiamo facendo le manovre di sosta sento Marco urlare dal dolore per via del freddo alle mani e conoscendo subito la loro importanza per lui piu’ che per gli altri prendo la sua mano sinistra e la infilo sotto il mio piumino. In tal modo Marco riesce a sostituire i guanti a 5 dita con le moffole d’alta quota che gli riportano il calore necessario”.

Dal diario di Marco “per un attimo ho pensato che questi 25 gradi sotto zero e il vento potessero fregarmi le mani ma ora con le moffole va meglio… ma come faro’ a fare le manovre senza guanti a 5 dita?”

Dal diario di Pepi “ogni componente della cordata ha il suo ruolo e a me tocca di essere l’ultimo della fila con il compito di recuperare tutto il materiale impegnato per la sicurezza. Questo mi costa ulteriore fatica ad ogni tiro anche perche’ recuperare un chiodo da ghiaccio con il freddo, il buio e sul vetrato non e’ certamente come staccare un rinvio in parete. Dall’alto arrivano continui pezzi di ghiaccio che spesso , oltre al casco, colpiscono parti non protette. Alzare lo sguardo e’sempre un grosso rischio”

Dal diario di Marco “ la pendenza ad ogni tiro che facciamo si avvicina sempre piu’ ai 80-90 gradi e molte volte le piccozze incontrano ghiaccio vivo e non trovano l’appiglio sufficiente. In piu’ vorrei sapere se qualcuno dall’alto si diverte a tirare giu’ di tutto! Sembra il tiro a segno ed il bersaglio sono io! Dovrebbero mancare 2 o 3 tiri e Pepi arriva in sosta sempre piu’ tardi e sempre piu’ affaticato. Adesso mi chiede che sia io a recuperare il materiale dalla parete”.

Dal diario di Pepi ”arrampico e vedo riflettere l’alba nel ghiaccio di fronte a me; non dovrebbe mancare molto e ormai anche con i gomiti mi trascinero’ di certo in vetta!”.

Dal diario di Marco “per fortuna le moffole hanno retto molto bene e i loro guanti interni mi hanno permesso le manovre. Adesso mi trovo all’ultimo tiro a 85 gradi (confermati da Pancho), aspetto Pepi e senza dirci nulla ma guardandoci negli occhi partiamo per l’ultimo sforzo di salita”.

Dal diario di Pepi “questo ultimo tiro e’ completamente una lastra di vetro e trovare i punti dove puntare la piccozza diventa un’impresa. Anche la mia caviglia e’ costretta ad uno sforzo ulteriore poiche’ gli unci appoggi per i ramponi sono i due denti anteriori”.

Dal diario di Marco e Pepi “la vetta appare all’improvviso come per magia. Lo spazio a nostra disposizione non supera i 2 metri quadri ma e’ sufficiente per assaporare la felicita’”.

Dal diario di Pepi “avevo fatto la promessa di fare gli auguri per il primo compleanno di Michelle in vetta alla montagna piu’ bella del mondo e mi trovo insieme alla fantastica cordata internazionale a cantare tanti auguri in tante lingue diverse tra le mie lacrime di gioia”.

Sono le 9 e Chepi si preocupa della neve accumulata nei giorni scorsi che in caso di movimento prenderebbe tutta intera la nostra via di salita. Pancho sorride felice urlando “buon lavoro” e dice che le condizioni in cui siamo saliti erano complicate ….prima neve farinosa e alta e dopo vetrato.

Iniziamo le calate e dopo la seconda di esse non solo perdiamo il conto ma spesso anche le soste che sono state ricoperte da neve farinosa determinata dal nostro passaggio.

Alle 13,30 siamo alla base della parete e possiamo finalmente abbracciarci e farci la foto che abbiamo sognato da sempre.

Alle 14 (superiamo i famosi 150 metri che erano in discesa e ora sono in salita!) e giungiamo al campo alto che nel frattempo si e’ popolato di diverse tende. Tutti ci hanno visto durante le calate e ci urlano i loro Urrah di complimenti ; e’ la popolazione degli alpinisti che guarda spesso senza invidia ma con orgoglio ai successi altrui.

Seduti davanti alla nostra tenda guardiamo la parete e ci sembra impossibile che ci abbia dato il permesso di salirla! Al telefono satellitare sentiamo Grazia e Barbara che non riescono a trattenere le lacrime di gioia.

Sara’ una lunga notte insonne tranne per quel porco di Pepi che dorme in ogni situazione. Marco ha cefalea da quota e Pancho e’ agitato per l’impresa avvenuta. Chepi ha gia’ esorcizzato la vetta con una vomitata su di essa per via dello sforzo.

Alpamayo jurnal 11 iulie 2009

Alarmă la 6.30 şi îl vedem pe Pepi încă în râu, tot cu glezna. El spune că se simte mai bine, dar ştim cu toţii că în realitate este senzaţie determinată exclusiv de efectul anestezic al râu îngheţat! Marco i-a aplicat o faşă rigidă şi i-a strîns laba piciorului într-un mod care nu a permis nici o mişcare a gleznei şi am început calvarul care ne aşteaptă.

Chiar şi astăzi pe scena va fi dublă; mulţi (înţelepţi!), în fapt, a poziţionat tabăra intermediară la capătul morenei la 500 de metri. Alţii (mai puţin înţelepţi!) au mers direct la deal la 5500 de metri parcurgînd 1200 de metri diferenţă de nivel în circa 8 ore. Şi noi ce alegem? Clar că tabăra înaltă de pe deal! În primul rând am realizat că trebuie să traversăm toată morena şi avem nevoie de energie preţioasă atît fizică cît şi psihică pentru a face asta. A traversa o morenă între 4000 şi 5000 de metri este foarte obositor şi în mod special pentru glezna lui Pepi care este obligat să sară de pe o piatră pe alta.

Nici măcar tabăra de pe morenă nu tinde să se vadă……! Şi aici începe gheţarul adevărat şi propriu; în poveştile din lecturile noastre părea un urcuş clasic cu crampoane pentru gheaţă şi topor dar după 200 de metri trebuie să sărim crevase şi să ne căţărăm pe pereţi de circa 60 de grade înconjuraţi de seracs impresionante şi stalactite de gheaţă care atîrnă peste căştile noastre. Pentru noi a forţei amicul Pancho evaluează în italiană spaniolă peretele în acest mod „dar… nu are mai mult de 35-40 de gade” şi noi îi răspundem „da, probabil e doar un plan fals dar atunci de ce coarda e verticala?”. Rîsete generale într-o zonă întotdeauna săracă în oxigen… iată de ce Pancho face evaluări sigure. De asemenea, continuă să spună „trecem de ăsta şi am ajuns” „dar cum doar să trecem de ăsta…. se fac deja 3 ore de cînd spui că destinaţia e în spatele ăstuia” Şi aşa peretele final de 65-70 de grade confirmat de Pancho. Şuieratul şi oboseala ne fac proprietari dar ultimul efort se merită pentru că, ajunşi pe deal la destinaţia noastră, vedem fantasticul perete de sud-vest al Alpamayo. Toţi îl privim pentru cîteva secunde pentru că Chepe spune că „dacă îl mai privesc mult voi crede că sînt un loco (nebun) să mă gîndesc la urcuş”. Mare surpriză pentru noi să vedem tabăra înaltă complet părăsită. E mai bine că sîntem doar noi pe perete şi evităm astfel alte corzi cu riscul de a evacua de la înălţime şi de a traversa în condiţii de sprijin precar.

În partea stîngă se ridică impunător Quitarraju; repede am înţeles toţi 4 că va fi imposibil de escaladat; în vîrf s-au desprns diverse bezele care au provocat avalanşe pe calea de urcat după care trebuie traversate mai bucăţi de cadre. Zăpada nouă pe care am găsit-o chiar şi pe deal a acoperit complet puţinele piste existente.

Dar mintea este concentrată în acel moment pe obiectivul nostru adevărat: originalul prin Ferrari (ca direct în limba franceză), pe vertical sud-vest al celui „mai frumos munte din lume”.

Noaptea în corturile noastre îl vedem pe Pepi vede glezna umflată şi neagră şi Marco cu o durere de cap din cauza înălţimii mari care nu-i permite să mănînce şi nici să se odihnească.

Alpamayo diario 11 Luglio 2009

Sveglia alle 6,30 che vede Pepi ancora nel fiume con la sua caviglia. Dice di sentirsi meglio ma tutti sappiamo che in realta’ tale sensazione e’ determinata solamente dall’effetto anestesiologico del fiume ghiacciato! Marco pratica una bendatura rigida e stringiamo lo scarpone in modo da non permettere alcun movimento alla caviglia e iniziamo il calvario che ci attende.

Anche quest’oggi la tappa sara’ doppia; Molti (saggi!) infatti posizionano un campo intermedio alla fine della morena a m. 5000. Altri (molto meno saggi!) raggiungono direttamente il colle a m. 5.500 sparandosi 1200 metri di dislivello in circa 8 ore. E noi cosa scegliamo? Claro che il campo alto al colle! Come prima cosa dobbiamo risalire l’intera morena che porta via energie preziose sia fisiche che psichiche. Risalire una morena tra i 4.000 e i 5.000 metri e’ infatti molto stancante ed in particolare per la caviglia di Pepi che si vede costretto a saltellare tra una roccia e l’altra.

Anche al campo morena pero’ non si vedono tende ……! E qui inizia il ghiacciaio vero e proprio; dai racconti e dalle nostre letture sembrava una classica salita su ghiaccio con ramponi e piccozza ma invece dopo 200 metri ci troviamo a saltare crepacci e ad arrampicare su muri di circa 60 gradi circondati da seracchi impressionanti e stalattiti di ghiaccio che penzolano sopra i nostri caschi. Per farci forza l’amico Pancho valuta nel suo italiano spagnoleggiante i muri in questo modo “ma si’…..non saranno piu’ di 35-40 gradi!” e noi di rimando “si, probabilmente sara’ solo un falsopiano ma allora perche’ la corda e’ verticale?” Risata generale in un ambiente sempre piu’ povero di ossigeno……ecco perche’ Pancho fa certe valutazioni. Inoltre continua a dire “appena dietro li’ siamo arrivati” “ma come dietro li’ ….e’ 3 ore che dice dietro li’” Ed eccoci al muro finale di 65-70 gradi confermati anche da Pancho. L’affanno e la fatica la fanno da padroni ma l’ultimo sforzo ci ripaga perche’ giunti al colle alla nostra destra vediamo la fantastica parete sud ovest dell’Alpamayo. Tutti la guradiamo per pochi secondi perche’ come dice Chepi “ se la guardi troppo pensi che sei solo un loco (pazzo) a pensare di salirla!”. Grande stupore per noi e’ la vista del campo alto completamente deserto. Meglio cosi’ ci saremo solo noi in parete ed eviteremo quindi altre cordate con il rischio di scariche dall’alto e di trovarse in affollamento su soste precarie.

A sinistra si staglia imponente il Quitarraju; Subito tutti e 4 capiamo che sara’ impossibile salirlo ; dalla vetta si sono staccate diverse meringhe provocando valanghe sulla via di salita che e’ attraversata poi da grandi tagli di cornici . La neve fresca che troviamo anche al colle ha completamente ricoperto le poche tracce esistenti.

Ma la testa e’ in questo momento e’ concentrata sul nostro vero obiettivo: la originale via Ferrari (detta diretta dei Francesi) sulla verticale sud ovest della “montagna piu’ bella del mondo”.

La sera nelle nostre tende vede Pepi con la caviglia gonfia e nera e Marco con una cefalea d’alta quota che non gli permette di alimentarse ne’ alcun riposo.

Alpamayo jurnal 10 iulie 2009

După 3 zile de odihnă obligatorie la Huaraz din cauza grevei campesinos care a blochat toate drumurile către şi de la Huaraz trăgând pietre şi răsturnînd maşini în încercarea de a forţa blocajul, am reuşit în cele din urmă să plecăm azi dimineaţă la ora 5 de la hotelul nostru. Pentru a recupera cel puţin o zi de la cele pierdute, ne-am decis să parcurge cele două etape ce aveau să ne ducă la tabăra de bază la Alpamayo într-o singură soluţie. Din acest motiv am folosit cai care, cu toate că, fără a muşca şi cu scurte opriri, ne-au fost de mare ajutor. Cu toate acestea, această decizie a dat naştere unui eveniment neaşteptat; în timpul unei opriri Pepi cobora de pe un patruped şi a făcut o entorsă severă la glezna dreaptă care în câteva minute a devenit cît un pepene. În ciuda îngrijirilor medicale ale lui Marco (glezna permitea fiecare mişcare, dar cu durere) atmosfera din cadrul expediţiei noastre s-a schimbat radical. Pepi nu a mai rostit nici un cuvînt din acel moment pînă a doua zi dimineaţa, doar suspine mici şi lacrimi de disperare şi de furie. Marco, la rîndul lui, a încercat în toate modurile să-l încurajeze şi imediat ce am a ajuns la tabăra de bază, după 8 ore de călărie, la 4330 de metri a pus glezna în cauză în rîul de gheaţă ce izvora din gheţar. Efectul anestezicului a contribuit în parte la emiterea de ipoteze mai optimiste pentru a doua zi.

Tabăra de bază este situată într-o poiană înconjurată de morene pe care încep gheţarii eterni; priveliştea este foarte frumoasă şi ne facem repede o idee asupra efortului necesar pentru a ajunge la dealul unde vom pune tabăra înaltă. În plus faţă de glezna lui Pepi ne preocupă mult condiţiile climatice. Pe drum ne-am întîlnit cu o mică procesiune a alpniştilor care se întorceau iar printre ei am recunoscut 3 trenitini (cunoscuţi din tabăra de la Ishinca) care se întorceau sonfortati după ce au petrecut mai mult de 16 ore închişi într-un cort în tabăra mare datorită unei furtuni de zăpadă care nu s-a oprit. Povestea lor ne-a conformat că la tabăra de bază au rămas doar 3 argentinieni în aşteptarea schimbărilor climatice.

Noaptea a trecut agitată atît din cauza gîndurilor pentru a doua zi cît şi pentru drumurile continue ale lui Pepi la rîu pentru diminuarea umflăturii gleznei.